S-a născut într-o familie în care, dacă nu ar fi fost caracterul său rebel, neîmpăcat cu nesfârșita listă de conformisme și interdicții specifice unei țări ocupate de o ideologie nefirească, avea toate șansele să ducă o viață în care fiecare zi putea fi egală cu cealaltă. Tatăl lui făcea parte din mica nomenclatură comunistă a vremii, de unde destul de frecventele dispute dintre cei doi.

Nu e însă deloc exclus ca „originea socială sănătoasă” să îi fi facilitat lui Cornel Chiriac angajarea la Radio București. Acolo unde avea să înființeze emisiunea ce ulterior îi va aduce celebritatea. Numai că înaintea celebrității și, de la un moment dat, împreună cu ea au fost problemele pe care tânărul redactor îndrăgostit de muzică bună a început să le aibă cu șefii Radioului și cu cenzura. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio național un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio București.

Cornel a înțeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe, că poate că nu ar fi fost rău să încerce să își caute un rost pe alte meleaguri. A profitat de o viză turistică pentru o țară din Est și a ajuns în lagărul de refugiați de la Treiskirchen, din apropierea Vienei.

Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noel Bernard, de vreo trei ani revenit la conducerea Departamentului românesc al Europei Libere. Bernard demarase deja o amplă acțiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio București.

Ambiția lui era ca Europa Liberă în românește să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conținut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să își abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist.

Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Atât de competitive încât ascultătorii să treacă peste impedimentele tehnice ale emisiei pe unde scurte care nu asigurau o recepție chiar foarte confortabilă. Bernard și conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să își poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München.

Nici de data aceasta legendarul director al Serviciului românesc nu greșise. Metronomul transferat de la București la München a fost un triumf, audiența lui a depășit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, așa cum se aproximase, numai la tinerii din România. Lucru care nu putea fi defel pe placul Securității române. Care a înțeles repede că cei ce pe la 15-16 ani ascultau muzica difuzată de Cornel, câțiva ani mai încolo ar fi devenit ascultătorii emisiunilor cu conținut politic ale postului.

Caracterul „nociv” al prezenței la microfon a tânărului redactor le părea securiștilor cu atât mai periculos cu cât în prima perioadă a activității sale la Radio Europa liberă, Cornel Chiriac nu se mulțumea doar cu transmiterea unei muzici interzisă în țară, ci și cu aprecieri câteodată extrem de violente la adresa regimului de la București. Noel Bernard știa foarte bine că rostul pe lumea aceasta al lui Cornel Chiriac era muzica și nu politica. A făcut o excepție de la regulile sale extrem de stricte, a mai uitat ori s-a făcut că uită și de normele Radioului. Înțelesese cât de fragilă este ființa lui Cornel Chiriac, își dădea seama că hipersensibilitatea lui putea să îl facă lesne să creadă că înlocuise o cenzură cu alta.

Ceva mai încolo Cornel Chiriac însuși și-a dat seama cât de prețios e timpul de emisie și că, alocându-l în totalitate muzicii, își exercita prin mijloacele sale proprii disidența anticomunistă. Căci aproape nimic din ceea ce era occidental, din ceea ce era cu adevărat bun și neinfestat de ideologie nu mai era pe placul comuniștilor români.

Ziua de 4 martie 1975, ultima din existența agitată a lui Cornel Chiriac, a fost una extrem de plină. Venea după o perioadă încărcată, plină de solicitări căci Cornel devenise un colaborator apropiat al regizorului Vlad Mugur, refugiat și el în Germania din vara lui 1971. 

După ce și-a încheiat programul zilnic de la Radio, însinguratul Cornel Chiriac a trecut prin câteva dintre localurile frecventate de exilații români. Simțea nevoia să stea cu cineva de vorbă. A ales greșit. Pe un anume Mario Gropp, care la cei 16-17 ani pe care îi avea atunci, figura ca recidivist în evidențele Poliției federale germane.

Corpul lui Cornel Chiriac a fost găsit fără viață într-un parc prost luminat din Műnchen. Lui Cornel îi lipseau cele 1000 de mărci retrase de la bancă în dimineața zilei de 4 martie.

O circumstanță ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Date ce au ieșit la iveală de-a lungul anilor par să spulbere această ipoteză. Liviu Tofan, fost redactor și șef al Știrilor de la Secția Română a Europei Libere, a întreprins între timp o cercetare amănunțită care întărește supoziția că disc jockeyul de la Europa Liberă a fost victima Securității.

Prima victimă dintr-o lungă serie din care reamintesc morțile suspecte ale directorilor Noel Bernard și Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu și Emil Georgescu.

La câteva zile de la moartea lui Cornel, Noel Bernard a realizat și transmis pe post un emoționant portret radiofonic al redactorului dispărut. Cu multe inserții din muzica preferată de acesta. Emisiunea a fost redifuzată ultima oară în martie 1995, atunci când s-au împlinit 20 de ani de la sfârșitul violent al lui Cornel Chiriac.

Cu puțină vreme înainte ca restructurarea programelor în limba română ale Europei libere, restructurare impusă de reducerea timpului de emisie, dar și de iminenta mutare la Praga, să conducă la scoaterea din grilă a Metronomului.

O emisiune ce a continuat să existe între 1975 și 1995 grație lui Radu Theodor, numele de radio al lui Radu Maltopol. Textul programului poate fi citit în cartea postumă a lui Noel Bernard, Aici e Europa Liberă, apărută mai întâi în 1982 la editura „Ion Dumitru” din Műnchen, iar după 1989 în două ediții succesive la București.

În 2007, atunci când pe ecranele românești rula filmul Război pe calea undelor, în care se povestește și despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.

Din 1990, dar nici din 2004, nici din 2007 și nici azi nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate și mai lăudate, mai anticomuniste de la București nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă angajați ai Departamentului românesc al Europei Libere.

 

Iată în continuare “Din feeriile juneții- Metronomul lui Cornel Chiriac”, un articol de Dan C. Mihailescu.

„Cum spune Ioana Măgură Bernard despre emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac: „Nu cred că între 1969 şi 1975 a existat vreun tînăr amator de muzică pop, în România, care să nu se fi numărat printre ascultătorii săi“. Nu doar pop, ci şi rock, folk, jazz. Eram cu sutele de mii. Curaţi şi frenetici, exaltaţi de Phoenix, Sideral, Sfinx, Roşu şi Negru, bovarizînd demenţial cu gîndul la festivalurile de la Woodstock şi Isle of Wight, leşinînd la „Je t’aime, moi non plus“, împărţindu-ne feroce între iubitorii de Beatles şi cei de Rolling Stones, plîngînd la moartea lui Jimi Hendrix şi-a lui Janis Joplin, legănîndu-ne pacifismul inconştient cu Bob Dylan, Donovan, Joan Baez, Melanie, ajungînd la blues-ul negrilor prin white blues-ul lui Eric Clapton, atraşi deopotrivă de John Mayall şi Mahalia Jackson, de tehnicismul celor de la Chicago Transit, sau Progresiv TM, de exploziile pe nume Led Zeppelin, The Who, Deep Purple, Iron Butterfly, Creedence Clearwater Revival, Cream, Ten Years After, Fleetwood Mac, Free, captivaţi de Mony Bordeianu şi Moţu Pittiş, apoi de Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, Marcela Saftiuc şi Doru Stănculescu, dar şi de Leonard Cohen, Blood, Sweat &Tears (cu tot cu, atunci revelatul, Ovidiu Lipan-Ţăndărică), Jethro Tull, Pink Floyd, Carpenters, ca să nu mai spun de mania jazzistică a lui Chiriac, prin care ştia să şlefuiască energetismul amatorilor de hard rock întru parşivele simfonisme ale unor Dizzy Gillespie, Benny Goodman, Dave Brubeck, Duke Ellington, Louis Armstrong, Miles Davis…

1969 – 1975. Intervalul cel mai drag sufletului meu de rocker melancolic şi bluesman vioi din cartierul Balta Albă, elev la Liceul 39 şi, apoi, student filolog. Între 16 şi 22 de ani! Cu minunaţii mei prieteni de atunci: Cristian Moruzan, Valentin Teodosiu şi Dan Arsenie. Prin Metronom-ul realizat iniţial în tandem cu George Limbăşanu la Radio Bucureşti, apoi singur la Radio Europa Liberă, Cornel Chiriac ne-a forjat şi fermecat auzul, ne-a exorcizat alaiurile de draci acneici şi ne-a racordat la fervorile muzicale ale Lumii Libere. Şi astăzi, după patru decenii, aud în vis, fluier pe stradă ori fredonez, la ocazii, cu prietenii, cutare piesă decretată „Power Play“ în emisiunile lui, de la „Travelling Band“-ul CCR (pe care „Dan din Bucureşti“, adică eu, i-o cerea lui Chiriac, prin carte poştală, la Radio Free Europe, München 5, PO Box-nu-mai ştiu-cît), la „I’m Going Home“ cu Ten Years After şi Alvin Lee, trecînd prin şocurile pe nume „Whole Lotta Love“, „Moby Dick“ (cu soloul de tobe al inegalabilului John Bonham), „Speed King“, „Smoke on the Water“, „Sunshine of Your Love“, „Child in Time“, „Black Dog“, „Nights in White Satin“, „Lady Jane“, „When the Levee Breaks“, „Atlantis“, „In a White Room“, „Hey Joe“, „Bridge over Troubled Water“, „Bad Moon Rising“, „Immigrant Song“, „I Put a Spell on You“, „All right now“, „Green River“, „Badge“, „Donna Donna“, „Proud Mary“, „Long as I Can See the Light“, „Lemon Song“, „Since I’ve Been Loving You“… Vremuri în care era amarnic de ales între Scott McKenzie cu „San Francisco“ şi Bee Gees cu „Massachussetts“, între Paul şi John din Beatles (de cînd mă ştiu am fost de partea cuminţeniei siropoase, de lord pufos, a celui dintîi), ori între Rolling-ii din „I Can’t Get No Satisfaction“ şi cei din „Wild Horses“.

Chiriac şi Sideral-ul lui Mugur Winkler cu „Eşti a mea“ („lumea întreagă îmi tot spune că eu / nu ştiu să mint prea bine…“). Chiriac storcîndu-ne lacrimi cu „Canarul“, „Floarea stîncilor“ şi „Nebunul cu ochii închişi“. Chiriac şi „In-a-Gadda-da-Vida“ sau povestindu-ne Zabriskie Point-ul pe muzica lui Pink Floyd. Chiriac, Olimpic ’64, Cromatic, plus teribilul (pe atunci) „Racul, broasca şi o ştiucă“. Chiriac încîntat deopotrivă de „moog synthesiser“-ul din Emerson, Lake and Palmer, de duetul Dylan-Cash, la Sing Sing, cu „I Walk the Line“ şi „Girl from the North Country“, ca şi de proletcultismul lui John Lennon din „Power to the People“ şi „A Working Class Hero Is Something To Be“…Cornel a fost îndrăgostit, fără speranţă, de Aura Urziceanu, admiratorul (nu doar la Melody Bar) al unor Janci Körössy, Marius Popp, Johnny Răducanu & Co, un histrion care adora să joace teatru (a fost Iordache în D’ale carnavalului), dar a picat de două ori la IATC, după care a făcut Pedagogia la Constanţa, declarîndu-se, între altele, „regele neîncoronat al şepticului“….. Fapt e că picătura care a umplut paharul şi l-a împins pe Cornel către microfonul din exil al Europei Libere a fost respingerea Phoenix-ilor, în 1969, de la festivalul „Cerbul de aur“, o participare în care – spune Nicu Covaci – el îşi pusese mari speranţe. Ce ciudat! Acum, cînd rockerul din mine se gîndeşte să-i trimită Dincolo „o dedicaţie muzicală“ – aşa cum el ne-a fericit auditiv de nenumărate ori – trec aburit peste „Mother“-ul lui John Lennon, peste „Blowing in the Wind“, „Stairway to Heaven“ şi „House of the Rising Sun“ (varianta Animals), în favoarea uriaşului „Satchmo“ Armstrong, cu al său „And I say to myself: it’s a wonderful world“. Plus inconturnabilul „Oh, yeah!“…”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *